Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul
pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără pereche. În
fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.
Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.
Împăratul
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns
împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de
fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de
ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi
l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo
70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri,
dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la
palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi
mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia
se răsuceşte în mormânt.
Fata cea mare şi fata cea mijlocie
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc
sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei
şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante
că nici un zmeu nu le vrea.
Fata cea mică
E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai
e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă
enervez.
Făt-Frumos (Fefe)
De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun
coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să
frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu
fraţii lui sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când
boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că
se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici
nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la
tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante
două.
Calul
E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită
apreciere. Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos
în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te
porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui
Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că
probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În
sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.
Mama Zmeilor
Este exact opusul împăratul. În primul rând, la ea e sigur că e mama
zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două
plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia
hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri,
dregători, sfătuitori, etc.
Zmeul
E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate
zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune?
Că e un om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a
luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Aşa merg
lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te
cheamă împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu
mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după
aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum
pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se
pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, pop...ată cu tot felul de jivine
ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în
frâu pe toţi ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu
stai cu pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător
de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei.
I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a
căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce
s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit
de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici
nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în
consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi
tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e
normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui
problema direct: "Fă, te iubesc, te vreau! Treci încoace.” Şi prostul
chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină
cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit
nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci,
goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita.
Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese,
mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi
serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă
civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca
să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă
matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi
doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi
pe faţă.
Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate
poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos
că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să
te culci cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să
se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise,
din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până
la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte
dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul,
căruia – în sfârşit! – i se aprind beculeţele.
Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de
la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine,
face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la
înaintare.
Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma
tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe
viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.
Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar
fi rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia,
i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la
tac-su acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul
împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce
i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut
harem din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare
merită să-şi trăiască propriul basm.